Poezie de dragoste à la Baudelaire :)

UN HOIT
                  
Iţi aminteşti, iubito? Era o dimineaţă
Tot proaspătă şi blinda ca şi-acum,
Cînd, la o cotitură, ni s-a ivit in faţă
Un hoit scîrbos la margine de drum,
Cu pulpele deschise ca intr-o desfranare,
In sine zemuind pe-ngustul grind,
îşi desfăcea spre lume-n cinism şi nepăsare
Puhavul pîntec aeru-mpuţind.
Şi soarele-n suişu-i, incet, putreziciunea
O răscocea in roşu-vineţiu,
Spre-a-napoia Naturii, parcă-nsutit, minunea
Cîndva, de-aceasta, strînsă-n trupul viu.
Privea din slavă cerul la starv cum se desfată
O înflorire-n tainele-i drăceşti,
Şi-atat duhnea de tare, că am simţit pe dată
cum se învirte totul, şi-ameţeşti.
Dansau in roiuri muşte pe burta-n puroire,
Şi viermii negri unduiau ca-n ghiol,
Mişcindu-se-n scursoare, in grasa ei băltire,
De-a lungu-acestui năclăit atol.
Sălta-n cutremurare aprinsa viermuiala
Cu opintiri şi zvicnete adanci,
De parcă trupu-acesta trezit din toropeala,
Trăia multiplicindu-se, atunci.
O muzică ciudată vuia in cloaca hadă,
Ca vantul şi ca şopotu-n parau,
Ca intr-o largă sită, cînd se pornesc să rada
In vînturare, boabele de grau.
Şi forma de fiinţă aproape dispăruse,
Topindu-se ca-n vis in timpul vast,
O schiţă-a bia, uitată, in care işi pierduse
închipuirea, pictorul fantast.
Dar, după stinci, la pindă, privindu-ne cu ură,
Un ciine, ca o fiară aştepta
A-şi relua ospăţul la groaznica-i captură,
A se-mbuiba cu fericirea sa.
— Şi totuşi, ca această imagine scabroasă
Vei fi cîndva, o, îngere, şi tu,
Statuie a iubirii, tu, azi, Cea-mai-frumoasă,
O, steaua mea, strălucitoare-acu'!
Da, chiar aşa, regină a graţiior lumii,
Purificată-n tot ai să te-aşezi
Acolo, printre oase, în sinul rece-al humii,
Spre-a mucezi sub ierburi şi zăpezi.
Tu, viermilor tăcerii, ce-ţi vor muşca sărutul,
Le spune, amintindu-ţi al meu dor,
Că ţi-am păstrat esenţa divină, absolutul
Din taina descompusului amor.